Hai, A., fii tare! Fii tare! Nu-l lasa sa vada ca suferi! Hai, respira! Stai in picioare si cu capul sus! Mergi dreapta si inainte! Nu te mai uita inapoi! Vezi ce-ti face sa intorci capul!
O iau de la capat! Voi avea iar ce sa scriu pe blog. De acum o ora, deja am avut o cadere de calciu… E greu, dar nu imposibil. Am facut eu si mai grele. O iau de la capat, iarasi nopti nedormite, iar prea multi sa le mai tin contul. De la capat.
Oh what’s love got to do, got to do with it What’s love but a second hand emotion What’s love got to do, got to do with it Who needs a heart When a heart can be broken
Mi-a fost bine, nu pentru mult timp, dar mi-a fost bine. Acum a inceput iar raul.
E durerea aia a naibii, aia de te face sa cazi in genunchi si sa plangi. Sa tii doliu. Sa fii indurerat. Pentru ca a murit cineva drag tie.
Pentru ca lumea s-a oprit pentru o secunda si tu nu mai stii cum sa te aliniezi la start cu restul lumii. Pentru ca nu mai reusesti sa dai ochii cu restul lumii. Pentru ca esti incomplet si gol. Pentru ca atat inauntru cat si in afara, tu esti in doliu. Si incerci sa umpli golul, durerea asta ca o cascada, ca o fantana arteziana, ca o artera sectionata. Sufletul iti tasneste afara la fiecare bataie a inimii, tu mai casti haul din tine cu cate o simpla respiratie. Fiecare obiect pe care il atingi pastreaza pe el o parte din tine, din ce ai pierdut.
Pentru ca ai pierdut ceva drag tie… Ti-ai pierdut o parte din suflet.
O rana care nu se mai vindeca. O rana pe care o pansez dar nu stiu sa o vindec, orice medicamente i-as administra. Si e periodica. Asta ma omoara. Ca se inchide doar pentru a se deschide iar, mai infectata decat data trecuta. Si pentru a salva din ce mai e sanatos, trebuie sa tai si din partea sanatoasa. Si apoi iar se infecteaza si se deschide. Periodic.
Sunt intamplari prea dureroase. Mai usor sunt de trecut cu vederea, de ingropat undeva in suflet fara sa fie nevoie sa le rasucim, sa le filtram, sa le analizam.
Prea dureroase pentru a fi mentionate.
Asa voi face si eu acum…
Silenzio stampa pe toate planurile. Pe asta o dreg. Sunt sigura.
Am stat si m-am gandit. Am intors pe toate partile. A fost greu dar am ajuns aici.
Am avut nevoie de curaj sa-mi dau seama.
Am crescut, m-am maturizat, am invatat ce inseamna dragostea, durerea, sacrificiul in o cu totul alta lumina fata de ceea ce am simtit si stiut pana acum. Am curaj sa spun tare: “Da, il iubesc mai mult decat pe mine. E tot ce vreau si am nevoie…” in timp ce inima si ochii imi plang de dor…
Am curaj sa spun ca da, oficial sufar de doua boli una mai grava ca alta… una incurabila si una care are ca final fericit doar bisturiul. Ciudat de dureros cum am ajuns la 20 de ani sa sufar de o boala de care sufera un om de 50. Si ca si cand nu ar fi de ajuns, amandoua aduc durere vie cu ele.
Am invatat sa cantaresc cu intelepciune greutatea situatiilor. Sa le abandonez pe cele care nu merita osteneala si sa ma concentrez pe cele care merita.
Asa ca da, asta am fost… Nu am de ce sa ma ascund. Nu pot. Se numeste ipocrizie. Nu ma retrag, nu-mi pare rau. Asta am fost, poate ca asta sunt… Dar undeva unde nu mai pot sa ajung, undeva intr-un colt prea ascuns si prea uitat al sufletului meu. Nu mai pot sa lupt. Am obosit. Am luptat si m-am chinuit un an intreg, m-am luptat cu o boala de natura psihica fara medicatie.
Anul asta am invatat sa ma multumesc cu ceea ce am, sa renunt la complexe.
Am invatat in sfarsit sa merg pe bicicleta si am descoperit ca ador senzatia pe care vantul mi-o da. Ma aduce mai aprope de lumea din capul meu, pentru cateva clipe totul e bine, totul e uitat si iertat, usor, nu mai e nici o greutate, nici o piedica…
Cred ca de-aia am facut tot pana acum… Cautam liniste, raspunsuri, alinare acolo unde nu erau… Si mi-am dat seama prea tarziu de asta… Dar acum stiu.
Insa in momentul asta e prea tarziu. Iubesc o persoana de care imi este prea frica… Sau poate gandurile sunt iar prea multe si nu le pot stavili. Poate ca durerea e prea mare.
Sau poate asta e curaj. Sa-mi infrunt temerile. Cum cred ca e mai bine.
Dar acum sunt prea obosita sa ma lupt… Vreau sa am grija de mine, sa ma restabilesc pentru vazul lumii, sa imi reamintesc ce inseamna sa razi, pentru ca acum nu am decat lacrimi…
As vrea, dar sunt prea obosita, prea bolnava…
I won’t run When the sky turns to flame And I sure won’t budge When the earth does shake When the flood comes up I will dance in the rain ‘Cause it’s all the same to me
Wake up and you’re next to nothing
But the weight of the world is on your side
Most days you don’t even notice
But that’s a lie
All you want is her eyes on you
All you need is one hand deep inside
Outside the wind she’s screaming
The windows shake and you cry
But who’s gonna feel you And who’s gonna need you
And in between there’s always someone
They don’t get you but you reach and smile
And maybe this slow burn treason
Is better than the crash of a quick rise
So brave the cold and close your mouth
I’ll bite your tongue if you’ll bite mine
Yeah lay your head on my legs babe
Everything is fine except the time
But who’s gonna feel you And who’s gonna need you Who’s gonna feel you Who’s gonna need you Who’s gonna want you Who’s gonna hold you Who’s gonna love you Who’s gonna tease you Who
Wake up and you’re next to nothing
But the weight of the world is on your side
And most days you don’t even notice
But that’s a lie
Ce faci atunci cand inima ta sufera din cauza celui pe care il iubesti? Din cauza ca el te face sa plangi, sa mori de durere…
Pleci? Ramai?
Pentru mine e un singur raspuns… ce crede inima mea ca poate face. Raman daca fara el mi-ar fi prea greu, plec daca nu mai am de ce ramane.
Asa ca am ramas. Pentru ca fara el zilele mele sunt prea goale, sunt prea singura.
Pentru ca atingerea lui e singura dupa care corpul si sufletul meu tanjesc. Pentru ca si acum, dupa atat timp, la fiecare sarut imi agita fluturii in stomac. Stiu ca nu sunt o influenta buna pentru el, dar am incercat sa-mi pastrez gandurile cele mai intunecate pentru mine, nu e nevoie sa-l ranesc, pentru ca m-as rani pe mine.
Sunt zile in care vreau sa ma intorc la viata de dinainte, sa fiu a nimanui, sa pot fi libera, dar nu vreau sa plec… Sufletul meu e al lui, tot ce am eu l-am cedat lui, pentru ca il iubesc pana la adoratie.
Si nu, nu m-am pierdut pe mine langa el, nu am uitat de mine. E adevarat, este putin egoist, dar imi permite sa fiu cine vreau eu sa fiu, ma iubeste asa cum sunt. Poate prea mult.
Inchei aici, ma duc in pat, in bratele lui. Doarme prea frumos sa nu-l trezesc
Foarte multa vreme m-am crezut vinovata. Am incercat sa ma ascund, sa ascund ce sunt, cum sunt.
Sunt bolnava. Prea bolnava. Si din pacate nici suportul financiar de a-mi mentine in limite “normale” simptomele.
Asa ca acum o sa strig, o sa tip daca e nevoie: “Da, sunt bolnava! nu e vina mea! “
Stiu ca are un singur final, n-am cum s-o fac sa treaca, mama nu poate sa mai sarute locul. Am invatat sa ma descurc fara medicatie, dar nu mai reusesc. A inceput sa-mi afecteze si restul organelor. Nu mi-e frica. Stiu ca n-am cum sa fug. E cam tarziu…
Simt durere, dar e cam muta. Simt disperare, dar nu mai tipa de mult. Primul impact s-a consumat. Mi-a fost frica, am fost confuza. Acum m-am redresat…
Sunt zile in care as vrea sa plang de suparare pe viata asta ca n-a vrut sa-mi arate mai multe. In schimb ii multumesc ca am invatat cum sa ma bucur de orice lucru minuscul, de o raza de soare, de o cana cu lapte cu cereale…
Acum nu am idei… Nu pot explica ce simt. Sunt prea obosita, epuizata. Dar pe un drum cu o singura tinta.
Atunci cand totul merge bine, cat timp ramane asa?
Pentru ca, din cate am vazut pana acum, totul se strica atunci cand nu te astepti…
Incerc din rasputeri sa fac tot ce pot sa fie bine, dar nu ma indoiesc ca atunci cand va trebui sa plec, o voi face fara sa clipesc…
in fond… “Lupul isi schimba parul, dar naravul ba.”
Astept sa vina momentul… In mod ciudat il simt foarte aproape, prea aproape ca totul sa se termine…
Nu acum cand totul merge ca uns…
Nu acum cand stiu ca il iubesc cu tot sufletul meu…
Nu acum!
LE. Atunci cand ma doare, de ce ma doare? Parca totul pica, toata fatada, tot calmul…
Vreau sa plec, dar nu am unde… Vreau sa fug, dar nu am unde… nu am cum, sunt prea legata de el.
Ce ar trebui sa fac sa rup toate legaturile?
Stiu. Si vreau. Sau nu.
E de ajuns sa fiu eu si totul se va narui, totul se va duce de rapa. O sa fiu libera, dar cu ce pret?
Merita? Ar merita?
In momentul asta nu pot sa ma pronunt. Sansele sa fiu fericita fara el par egale cu cele in care el exista…
Imi spune “vreau sa facem x, y, z…” “Pai si de ce nu facem?” “Fara deci si fara pai. Nu e momentul.”
In asteptarea momentului perfect, o sa pierzi… Eu nu am timp sa astept, stii bine. Stii ca nu imi permit sa pierd timpul. Si stii ca te iubesc nebuneste… Dar nu-ti pasa. Totul e ca tine.
Noaptea, inainte sa adorm in patul meu, iti simt bratele cum ma cuprind, ca in noptile in care dorm in patul tau… Te simt cum ma mangai, iti simt sarutul… Imi simt lacrimile care-mi curg pe tastatura…
De ce dracu’ ma doare? Nu am gresit si nu ai gresit. Si atunci?
Si atunci ma voi ridica si voi pleca. Sper sa am taria asta. Sa o gasesc undeva in mine.
Intre timp, reclama de la Avon “Slip into…” mi se pare chiar inspirata. Exact ca o poveste de dragoste. Una cu tineri, dragoste, tandrete, iubire… si dezamagiri…
