Am stat si m-am gandit. Am intors pe toate partile. A fost greu dar am ajuns aici.
Am avut nevoie de curaj sa-mi dau seama.
Am crescut, m-am maturizat, am invatat ce inseamna dragostea, durerea, sacrificiul in o cu totul alta lumina fata de ceea ce am simtit si stiut pana acum. Am curaj sa spun tare: “Da, il iubesc mai mult decat pe mine. E tot ce vreau si am nevoie…” in timp ce inima si ochii imi plang de dor…
Am curaj sa spun ca da, oficial sufar de doua boli una mai grava ca alta… una incurabila si una care are ca final fericit doar bisturiul. Ciudat de dureros cum am ajuns la 20 de ani sa sufar de o boala de care sufera un om de 50. Si ca si cand nu ar fi de ajuns, amandoua aduc durere vie cu ele.
Am invatat sa cantaresc cu intelepciune greutatea situatiilor. Sa le abandonez pe cele care nu merita osteneala si sa ma concentrez pe cele care merita.
Asa ca da, asta am fost… Nu am de ce sa ma ascund. Nu pot. Se numeste ipocrizie. Nu ma retrag, nu-mi pare rau. Asta am fost, poate ca asta sunt… Dar undeva unde nu mai pot sa ajung, undeva intr-un colt prea ascuns si prea uitat al sufletului meu. Nu mai pot sa lupt. Am obosit. Am luptat si m-am chinuit un an intreg, m-am luptat cu o boala de natura psihica fara medicatie.
Anul asta am invatat sa ma multumesc cu ceea ce am, sa renunt la complexe.
Am invatat in sfarsit sa merg pe bicicleta si am descoperit ca ador senzatia pe care vantul mi-o da. Ma aduce mai aprope de lumea din capul meu, pentru cateva clipe totul e bine, totul e uitat si iertat, usor, nu mai e nici o greutate, nici o piedica…
Cred ca de-aia am facut tot pana acum… Cautam liniste, raspunsuri, alinare acolo unde nu erau… Si mi-am dat seama prea tarziu de asta… Dar acum stiu.
Insa in momentul asta e prea tarziu. Iubesc o persoana de care imi este prea frica… Sau poate gandurile sunt iar prea multe si nu le pot stavili. Poate ca durerea e prea mare.
Sau poate asta e curaj. Sa-mi infrunt temerile. Cum cred ca e mai bine.
Dar acum sunt prea obosita sa ma lupt… Vreau sa am grija de mine, sa ma restabilesc pentru vazul lumii, sa imi reamintesc ce inseamna sa razi, pentru ca acum nu am decat lacrimi…
As vrea, dar sunt prea obosita, prea bolnava…
I won’t run
When the sky turns to flame
And I sure won’t budge
When the earth does shake
When the flood comes up
I will dance in the rain
‘Cause it’s all the same to me
Somebody do you wrong
Don’t let ‘em kill your soul
A.
