Mi-a fost bine, nu pentru mult timp, dar mi-a fost bine. Acum a inceput iar raul.
E durerea aia a naibii, aia de te face sa cazi in genunchi si sa plangi. Sa tii doliu. Sa fii indurerat. Pentru ca a murit cineva drag tie.
Pentru ca lumea s-a oprit pentru o secunda si tu nu mai stii cum sa te aliniezi la start cu restul lumii. Pentru ca nu mai reusesti sa dai ochii cu restul lumii. Pentru ca esti incomplet si gol. Pentru ca atat inauntru cat si in afara, tu esti in doliu. Si incerci sa umpli golul, durerea asta ca o cascada, ca o fantana arteziana, ca o artera sectionata. Sufletul iti tasneste afara la fiecare bataie a inimii, tu mai casti haul din tine cu cate o simpla respiratie. Fiecare obiect pe care il atingi pastreaza pe el o parte din tine, din ce ai pierdut.
Pentru ca ai pierdut ceva drag tie… Ti-ai pierdut o parte din suflet.
O rana care nu se mai vindeca. O rana pe care o pansez dar nu stiu sa o vindec, orice medicamente i-as administra. Si e periodica. Asta ma omoara. Ca se inchide doar pentru a se deschide iar, mai infectata decat data trecuta. Si pentru a salva din ce mai e sanatos, trebuie sa tai si din partea sanatoasa. Si apoi iar se infecteaza si se deschide. Periodic.
