Am promis că voi scrie, și intenționez să mă țin de cuvânt.
Mi-a trecut prin cap ca pentru „proiectul” ăsta să-mi fac alt blog, sau să șterg toate poveștile de până acum. Dar mi-am dat seama că tot pe mine mă reprezintă, sunt poveștile mele. Sunt etapele vieții mele, cu bune, cu rele.
Nu am fost explicită până acum, nici nu voi fi de aici înainte. Și nu e din cauză că vreau să-mi ascund identitatea, ci pentru că totul sună mai frumos (pentru mine) povestit așa.
Sper ca vreodată, cineva la fel de confuz și speriat ca și mine să-și găsească alinarea în ceea ce voi scrie de acum încolo, să știe că pentru a vedea lumina trebuie să mergi prin întuneric. (citat ușooor adaptat după filmul de aseară The fault in our stars :)). Voi scrie despre afecțiunea mea de natură psihiatrică, nu psihologică, cum ar putea unii să se intrebe. Se numește tulburare de personalitate mixtă.
Spoiler alert: voi folosi de multe ori psihic, psihiatric și termeni de așa natură.
Pe scurt este un cocktail de afecțiuni: o ușoară bipolaritate (schimbarea stării psihice brusc și fără cauză aparentă – de la depresie la manie și invers), cu un strop de halucinații auditive și vizuale, și un praf de anxietate, care bineînțeles că nu vine singură ci cu aromă de atacuri de panică. Și bineînțeles, orice nebun care se respectă, va avea atât fascinația pentru suicid, dacă nu chiar câteva tentative la activ.
Așa că, invit în acest moment toți cârcotașii sau băgătorii de seamă să închidă ușa în spatele lor. Pentru că tu te vei lovi de multe aberații pe care mulți inculți/insensibili/analfabeți vor încerca să ți le inoculeze, să te facă să pari că e o rușine să ai un handicap psihic. Rușine să vă fie! V-aș tăia tuturor picioarele și apoi v-aș pune să alergați!
Astea fiind spuse, în acest moment sunt în plină „aplatizare afectivă” = diminuarea capacităţii de a reacţiona la stimulii ambianţei. Da, este unul din simptomele schizofreniei. Altfel spus, aplatizarea asta afectivă face ca toate sentimentele tale să-și piardă intensitatea. Și pentru cei Iuda, care sunt sigură că nu au făcut cale întoarsă, este ca atunci când răcești și îți pierzi gustul, mirosul. Tot temporar este și pentru noi, din fericire. Am auzit persoane care mi-au spus că sunt norocoasă că pot să nu mai simt. Cum de nu mi-am dat seama până acum?! Nu e ca și cum nu pot să vă simt doar durerea pe care mi-o provocați, nu simt nici dragostea pentru soțul meu sau pentru părinții ori rudele mele. Nu mă bucur de un lucru frumos cum aș face în mod normal.
Voi reveni. Pentru cei sincer interesați, ofer suport moral pe cât pot.
Și înainte de a adresa întrebarea cum de pot, sunt într-un stadiu ușor al bolii, când încă îmi permit să fiu eu, măcar o parte din mine… Și ce e cel mai greu, să conștientizez tot ce mi se întâmplă.
Ellea 